Când îmi plec fruntea pe mână
Fuge gândul meu pribeag
Şi mă cred că-ţi sunt stăpână
Ţie, vecinic mie drag.

Şi mai cred, ca altădată,
Că tu mie te închini,
Şi cu inima-ntristată
Greu, de dorul meu suspini.

Atunci câte sunt în lună,
Câte-n stele şi poveşti
Trec prin mintea mea nebună
Socotind că mă iubeşti.

Dar tresar… şi de pe mână
Ridicând fruntea încet,
Eu din visu-mi de stăpână
Tristă roabă mă deştept.

( Convorbiri literare, XV (1881), nr. 9, 1 dec., p. 356)

» »

Popularity: 10%