Cerească floare, albă, strălucită,
cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Şi brazdă caldă-i e copilăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Şi din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrană şi se face mare.

Înmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,

Dar nu-nfloreşte falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Şi face loc doar milei şi iertării…

Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine
Şi mierea dulce, scumpă care-o scoate
E năzuinţa largă spre mai bine.

Ca o fâneaţă pururi înflorită
Îmbălsămat e sufletul de floare
Şi-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.

» » » » »

Popularity: 5%