Poezii

Târziu se face ziuă, curând se face seară
În odăiţa scundă din strada solitară.
Hârţoage prin unghere şi patul la perete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăştiete,
Şi-n negură eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuşi nopţi de-a rândul, ea arde cu credinţă,
Şi zarea ei hrăneşte o dulce suferinţă
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliÅ£i depărtate…

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă
Cum scrie şi citeşte sau câteodată-şi lasă
ÃŽncet pe mână capul… Åži cine ÅŸtie unde,
În care lumi şi vremuri gândirea lui pătrunde,
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Åži-i încunună fruntea cu firava ei rază…
Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Îşi pâlpâie-n feştilă lumina care piere
Åži umbre cresc ÅŸi joacă pe ziduri ÅŸi podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n aÅŸternut să-ÅŸi toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă şi se duce,
Dar parcă nu prea ştie cam încotro s-apuce,
Şi-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară
ÃŽn odăiÅ£a scundă din strada solitară…
… Voi mă-ntrebaÅ£i acuma, fireÅŸte: cine-i oare
Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare,
Adus de mine-n versuri cu artă-aşa subtilă,
Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?…

“O, l-am ghicit!” va spune drăguÅ£a domniÅŸoară,
Oftând şi ea la rându-i, căci nu-i întâia oară
Când îi răsare-n minte duioasa cunoştinţă,
Cu părăsita casă şi viaţa-n suferinţă,
Această arătare din vechile poeme,
Ce nu cunoaşte ţară şi nu cunoaşte vreme,
Acest erou romantic visat ÅŸi zi, ÅŸi noapte
De brudnicele fete cu minÅ£ile necoapte…

“ÃŽl ÅŸtiu ÅŸi eu! va zice băcanul cel simpatic.
E vreun “împuÅŸcă-n lună”, un tânăr uÅŸuratic
Ce scrie cărÅ£i cu versuri, — ei ÅŸi?… ce-mi pasă mie,
Că eu doar nu sunt membru de la Academie,
Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare,
Åži-apoi câţi fac oferte ÅŸi care mai de care!”

Nu, scumpă domnişoară, nu chir Sotir, băietul
De care este vorba nu face pe poetul,
Åži chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,
Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime.
E drept că trece strada cu paşii cam nesiguri.

Şi ochii câteodată îi ard aprinşi de friguri,
Şi e cam tras la faţă, şi pare cam anemic,
Şi nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toţi le-astupă gura),
E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar… n-are mândre plete ÅŸi nu-i croit la modă,
Şi dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate totuşi puternicilor zilei,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu discută artă în colţ de cafenele
Şi are-o sfântă frică de proşti şi versuri rele.
El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare,
Copil preacumsecade, cu multă aplecare
La-nvăţătură: poate ar fi ajuns departe,
Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte…

Crescut la umbra unei biserici vechi, la ţară,
Aţi înţeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al ţării, şi, prin urmare, nu e
ÃŽmpins de spete scara măririlor s-o suie…
Pârinţii lui muriră departe, în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era aÅŸa de bine!
Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-şi părăsească satul
Şi la oraş el însuşi pe sine să se crească,
Cum cresc mai toţi orfanii în ţara românească.
Azi dă-n familii lecţii şi scrie la gazetă,
Ducându-şi viaţa-n studiu şi linişte discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună
Şi-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce fiinţa lui săracă,
Încât chiar şi surtucu-i, ieşit de ploi şi soare,
ÃŽÅŸi ia atunci un aer voios, de sărbătoare…
Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul.
Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul,
Åži-adesea îi îngheaţă cerneala-n călimară…
Dar viaţa asta totuşi nu i-ar părea amară,
De n-ar cunoaÅŸte lumea cum este prea de-aproape,
Åži-n ea n-ar fi nici oameni miÅŸei, nici versuri ÅŸchioape…

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă,
ÃŽl ia cu frig din spate… El, neÅŸtiind ce-nseamnă,
Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune…
Dar nopţile şi lipsa încep să se răzbune:
O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă,
Şi iată-l, stins şi palid, păşind tăcut spre groapă.
E obicei acuma să faci s-apară-o zână
Ce vine-nduioÅŸată… iar diafana-i mână
Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră,
La viaţă rechemându-l în cea din urmă oră….

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă…
De unde să s-arate, mă rog, când nu există?
Aşa, o vreme dânsul boleşte din picioare
Åži nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineaţă vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

O, Doamne, câte visuri şi-avânturi mari înfrânte
Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte!
Se spulberă-n risipa ţărânii o comoară,
Şi nu-i întâiaşi dată, nici cea din urmă oară.
Câţi tineri ca şi dânsul nu cad aşa, victime,
Că nime nu-i cunoaşte, şi nu-i iubeşte nime,
Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină:
S-anunÅ£e primăvara că trebuie să vină…

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate!
Nu osândesc pe nimeni. Ştiu că-n societate,
Ca şi-n întreaga fire, este-o economie
De forţe ce se leagă, că unul dintr-o mie,
Când nu-şi găseşte locul, de aur fie-i versul,
De dragul lui o lume tot n-o să-şi schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.
Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste?
V-am spus adevărata şi jalnica poveste
Cum se încheie-adesea o viaţă de poet!

Popularity: 8%