Turci, tătari, război şi ciumă
Bântuie în ţara toată,
E o vreme blestemată.
Trece un voinic călare,
ÃŽnnoptat pe drumul mare…

Morţi de spaimă, arşi de sete,
Zboară cal şi luptător.
Puţurile-s otrăvite,
Peste ţarini pustiite
Păsări mari de pradă, cete,
Trec şi ţipă speriete
Åži s-abat departe-n zbor…

Munţii se scufundă-n zare,
Drumul nu se mai zăreÅŸte…
Calul, pas cu pas, slăbeşte,
Pas cu pas se poticneÅŸte
Åži tresare.
Iar singurătatea creşte,
Tot mai înspăimântătoare.

Ah, ÅŸi-n liniÅŸtea de moarte
Se aude-un glas, pierdut,
Parcă vine de departe…
Cine ar putea să fie
La o vreme-aşa târzie?
Poate i s-o fi părut…
Stă, ascultă, vrea să vază…
Calul sforăie… o groază
Fără margini încleştează
Pe voinic…

Nu mai vrea acum să ştie
Nici de drum, nici de nimic…
Aiurit, întoarce calul,
Scapără scântei şi sar
Sub copite…

Peste râpe şi ponoare,
Cal ÅŸi călăreÅ£ dispar…
Neagra zare
ÃŽi înghite…
Glasul însă creşte, rar,
Se aude tot mai bine…
Vine…

— Aolică, ce păcate!
Turci au dat, tătari au dat,
S-au închis crâşmele-n sat;
S-au închis crâşmele toate,
Şi eu tot m-am îmbătat!
Nici de turc, nici de tătar
N-am avut ÅŸi n-am habar!

E un biet creÅŸtin cuminte,
A băut,
A petrecut
Şi tot cântă înainte:

— Aolică, ce păcat!
Turci au dat…
Şi se pierde-n depărtări,
ÃŽncurcând două cărări…

Popularity: 5%