Când eram copil odată,mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală,doar aşa,într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul,iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea,ţinându-mă de mână,mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă,eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă,mult mai mari,dar tot pitici.
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp,pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă,întrebată,a fost pusă la ghicit.
-Dragii mei,să-mi spuneţi mie,a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime,iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare,care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă,cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari,mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă….şi o fată….
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă,mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu,cu voce îndrăzneaţă,cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta….
TU EŞTI, MAMĂ !

» » » » » » » » »

Popularity: 31%