Mor multe ÅŸiraguri de clipe,
Şi nimeni nu-mi bate la poartră
Când vremea-mi aşterne pe suflet
Cenuşa ei aspră şi moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,
Şi bezna mă-nghite, nătângă,
Şi viforul vine, păgânul,
A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,
ÃŽncet coborându-mi din stele…
Mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinărilor mele?

Stejarul nădejdilor multe
ÃŽÅŸi scutură frunzele moarte…
Vai, tu eşti atât de frumoasă,
Åži tu-mi eÅŸti atât de departe…

(1905)

Popularity: 6%