ÃŽn mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară…
Un cîntăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară…

Demult… Demult… Din cea dintîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrîna vatră,
Din casa cu şindile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfîrşită,
De-atunci te fură fiecare piatră…
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute ;
S-a poticnit curata ta sfială.
La orice pas, de pravili neÅŸtiute ;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te pîndea o sîrmă
Åži te-alunga un ÅŸuier de maÅŸină…
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosînzene,
Å¢i s-a uscat ÅŸi lacrima din gene,
Au amuÅ£it ÅŸi sfaturile tale…
Aşa, pe rînd, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mînile-amîndouă !…

Acuma simt : drumeÅ£ul dă să moară…
Un oaspe nou îi stă la căpătîie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mîni, cu inima bolnavă,
Cu ochii arÅŸi de friguri ÅŸi otravă…
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.

Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gîndul ce-1 apasă ;
“Tu mori acum… dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi tîrzii s-a furişa la mine
Åži-o să mă ÅŸtiu străin la tine-n casă…”

Popularity: 6%