Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu eşti în minte-i ­ şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.
Comediantă veche ca lumea ­ comedie
Ea joacă azi ­ juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aeeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare ­
Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.
Şi astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­
Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?
Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,
Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,
Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta
Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci
Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfermi
Şi redevii un Sizif ­ sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generaţii ­
Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.
O, moarte, dulce-amică ­ sub mantia ta largă
Acoperi fericiţii ­ şi magica ta vargă
Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:
Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,
Despreţuieşte lumea, pe sine ­ şi-n sfârşit ­
Despreţuie gândirea că e despreţuit.
Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimântate ­ un chin şi o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieţii comedie mişcată e de aur ­
Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te priveşte
Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,
Ironică-i mişcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;
Ironic e pământul ­ visternic de vieţe
Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,
Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.
O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,
Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă
Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:
Plodirea este rodul femeii pe pământ.
Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorinţa de plodire o samănă în tine.
Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?
De-Å£i face-o, de nu-Å£i face-o… tot una e, tot una.
De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul
Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul
VieÅ£ei viitoare… ÅŸi fie-un par de gard,
Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! ­ nu aceea ce-omori spre-a naşte iară.
Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară ­
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,
Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,
Tu, stingere! Tu, haos ­ tu, lipsă de viaţă,
Tu, ce pân- şi la geniu spui numai ce-i în cărţi;
O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,
Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,
Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
­ Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă ­;
Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare ­ pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i ÅŸoapte.
Nimic nu e în şoapta-i ­ ştii tu ce ea şopteşte?
Ea nu mă vrea pe mine ­ pe tine te urăşte
Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă:
Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,
Ea n-a ştiut vodată, că ce voieşte-i alta ­
Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.
Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul
Folos mi-aduce mie…

Popularity: 11%