Ardeau ca niÅŸte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roÅŸu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca niÅŸte lacrimi pe parchet.

Popularity: 10%