Doamne, n-ajung pân’la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eÅŸti tu atotÅŸtiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom
al tuturor speranţelor pământeşti,
ÅŸi nu te-am fi-ntrebat unde eÅŸti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ÅŸtim…
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,

ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
ÅŸi seara, obosit ÅŸi făr’ de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii ÅŸi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi
ÅŸi-ai zburat ?

Popularity: 10%

Daca ti-a placut acesta poezie, spune-le si prietenilor tai, pe yahoo messenger despre ea folosind linkul de mai jos:
==> [ Trimite Mesaj ] <==