Parcă n-a fost de cînd lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De cînd firea iar, cu mîna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tînăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Şi de cînd răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-şi dă viers privighetoarea şi-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufiÅŸul parfumat de liliac.

Parcă n-ar fi mai fi aceeaşi fire tristă şi săracă
De cînd frunza-mbracă codrul, de cînd iarba cîmpu-mbracă,
De cînd vîntul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blînd
Aducînd miros de floare sărutată şi de cînd
Sub desiş umbros de sălcii gîrla cîntecul şi-ngînă.

Mama noastră-a tuturora, fire bună şi bătrînă,
Veche eşti, vechi al tău farmec ş-ale tale frumuseţi,
Ce-ncîntară-atîtea neamuri în atîtea mii de vieţi,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Cînd pămîntul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinereşti deodată-n dimineaţa lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

(1893)

» » » » » » »

Popularity: 5%