Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă…

Înc-un mănunchi, şi cîte visuri şi primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.

Norocu-ntăilor brînduşe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pîn’ vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor cînd plouă.

Şi-mbrăţişaţi alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brînduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mîndra lui beteală.

» » » » » » » »

Popularity: 19%