Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite.

Astfel după dealuri verzi şi numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, ţara în mişcare;
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.

ToÅ£i stau jos mic, mare, tânăr ÅŸi bătrân…
Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte:

- “PadiÅŸahul vostru, nu mă îndoiesc,
Va să facă ţara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ÅŸtie!”

La aceste vorbe sala-a răsunat;
Dar un sol îndată vorba a luat.

- “Tu, ce într-această naÅ£ie creÅŸtină
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru ţari se-nchin.
Allah să te Å£ie, dar eÅŸti un hain!”

În murmură surdă vorbele-i se-neacă.
Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei:
- “RespectaÅ£i solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
- “Voi, prin care ÅŸahul astăzi mă cinsteÅŸte!

Mircea se închină de ani obosit;
Însă al său suflet nu e-mbătrânit:

Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase;

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ş-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui ţară,
Sufletu-i e focul soarelui de vară.

Mergeţi la sultanul care v-a trimis,
Åž-orice drum de pace, spuneÅ£i că e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă.
- “Fericirea ţării de la noi s-aÅŸteaptă.

De deşarte vise să nu ne-nşelăm:
Moarte şi sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.

Însă mai-nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!

Căci fără aceasta lanţul ne va strânge
Åži nu vom ÅŸti încă nici chiar a ne plânge!”

»

Popularity: 11%