Ai vrut să viu, şi am revenit.
Căsuţa albă mă primeşte
Zâmbind din pragu-i înflorit.

Åži lacul, care oglindeÅŸte
Un colţ din cerul infinit,
Mă recunoaşte, deşi chipul
Mi-l văd în ape-mbătrânit!
Uite, cireşii din livadă,
Din umbra-n care stau pitiţi,
Ce blând s-apleacă să mă vadă!
O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,
Cu câte pietre-n ei n-am dat,
Dar toate toamnele trecute
O primăvară le-a-ngropat!

Şi câinele de lângă vatră,
Bătrân şi el, m-a-ntâmpinat
Neliniştit, dar nu mă latră.
Pădurea, parcă de aramă
În toamna care s-a lăsat,
Pe glasul vântului mă cheamă.
Ca nişte păsări ostenite
Se strâng un stol de amintiri,
Şi-un val de tainice simţiri
ÃŽn ochi o lacrimă-mi trimite…
Podoaba florilor e moartă,
Dar tot e veselă grădina
Amurgu-şi tremură lumina
În frunza duzilor din poartă.

Aici e bine. Simt că viaţa
Mi-ar curge lină şi cuminte;
Aici e bine. Mă simt tânăr
Naiv ÅŸi bun ca mai-nainte.
Da, tot mi-e scump aicea: casa,
Grădina, câmpul şi pădurea.
Dar ce gând rău îmi strigă-n taină:
Că fericirea e aiurea?!

» » » » » » »

Popularity: 7%