D-asupra patului ce-şi frânge de mult icoana venerată,
În apa ei, oglinda râde din răsărit până-n amurg,
Şi stă pe zid, mai albă vara şi iarna mai întunecată,
Clepsidră-n care nu se vede nisipul clipelor ce curg.

Se schimbă tot ce are o formă, dar ea rămâne neschimbată.
Şi soarbe gesturile noastre în ochiu-i rece şi fatal,
Iar, martoră, nepăsătoare, ea stă în veci ne-nduplecată,
Atât în nopţile de doliu, cât şi-n luminile de bal.

Şi viaţa noastră-ntreagă tace în fundul tainicei oglinde;
Revăd pe mama cum s-apleacă d-asupra leagănului meu,
Văd zâmbetul blajin al tatei şi-nduioşarea mă cuprinde,
Simţind că umbră cum sunt dânşii curând-curând voi fi şi eu.

Şi mâine altul o să vie în apa ei să-şi vadă chipul,
În cadru-i trist punând o formă ce se va şterge cum s-au şters
Atâţia paşi pe malul mării, împrăştiaţi ca şi nisipul
Pe care vântu-l ia şi-l duce, cum poartă faima câte-un vers.

Şi trecător şi el ca mine prin viaţă ca printr-o oglindă,
Văzând-o-n negru-mbrobodită, cum stă pe zid nepăsător,
În sfâşierea dureroasă ce sufletul o să-i cuprindă,
Va înţelege plânsul tainic al lucrurilor ce nu mor.

» » » » » »

Popularity: 5%