S-a arat, s-a strâns porumbul, viţa nu mai are struguri,
Şi câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;
Rarii vişini din grădină au de furcă pânla muguri,
Şi în locul blândei toamne, iarna dinţii şi-i arată.

Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,
Un scaiete-nalt şi mândru, orizontul îl cuprinde
Întrupând melancolia risipită pe cărări.

Până-n fundul vag al zării se lungeşte umbra mută,
Şi în jalea ce-nfăşoară cerul sur şi câmpul gol,
Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,
Nu ştiu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.

» » » » » » » »

Popularity: 5%