Poezii

Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliţă trecând

Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând

Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.

Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,

Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat

Şi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înşirat,

Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins

Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,

Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf,

Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;

Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând,

Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.

Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,

Se apropie de dânsul ş-începu a-l mângâia;

Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel

Merge, îl îmbrăţişează ş-îl sărută frumuşel.

Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,

ÃŽntrebă: – Dar or îţi place cum e măgăruÅŸul meu ?

- De minune ! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,

Şi alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.

- Ce fel ? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar ?

- Cum nu ? – Hoge îi răspunse – numai să mi-l dai ÅŸcolar,

Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.

- Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopseÅŸti aÅŸa prea,

E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu,

Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.

- Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,

Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.

- Bine ! – îi zise bogatul – cum ÅŸtii tu, aÅŸa să faci,

Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci.

- Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărăteÅŸti,

Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti;

Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni,

Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni,

Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,

Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar.

Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,

Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat,

Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa,

Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:

Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf,

Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zaduf

Că el pe fiece lună îi va trimite mertic

Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.

După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris

Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis,

Femeia Hogii, cu masa care sta ÅŸi-l aÅŸtepta,

Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita,

Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând,

Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.

- Dar ce e asta, bărbate ! îl întrebă ea pe loc.

El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,

Ş-îi răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit,

Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit.

- Dar or ţ-ai ieşit din fire ? zise ea, la el privind.

Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind ?

Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti

Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti ?

- Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,

Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.

E o vorbă: “Pân’ la anul câte căciuli nu rămân

ÃŽntr-această-ntinsă lume pustii ÅŸi fără stăpân !”

Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,

Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu.

Cu asemenea cuvinte ÅŸi cu alte Nastratin

ÃŽÅŸi mai împăcă nevasta ÅŸi se liniÅŸti puÅ£in…

Popularity: 12%