Poezii

Pustie ÅŸi albă e camera moartă…
Åži focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie ÅŸi albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Åži luna-l priveÅŸte cu ochi-oÅ£elit…
E-n negura nopÅ£ii un alb monolit…
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

NămeÅ£ii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit…
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, ÅŸi mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuÅŸit…
Iar crivăţul Å£ipă… — dar el, ce-a greÅŸit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Åži luna e rece în el, ÅŸi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Åži lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeÅŸte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneÅŸte, vorbeÅŸte…
,,Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Åži flacăra spune: ,,Aduc inspirarea…
Ascultă, ÅŸi cântă, ÅŸi tânăr refii…
ÃŽn slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut ÅŸi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

RăstriÅŸtea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Åži iată-l emirul oraÅŸului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! ÅŸi el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
NuanÅ£e, ce-n umbră, încet, veÅŸtejesc…
Havuzele cântă… — voci limpezi ÅŸoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! ÅŸi el e emirul.

Åži el e emirul, ÅŸi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze ÅŸi crini
Djamii — minarete — şi cer ce palpită.

Åži el e emirul, ÅŸi toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare
Iar el e emirul, ÅŸi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
ÃŽn ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată ÅŸi ziua când robii ÅŸi-armează…
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, — mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-ÅŸi oraÅŸul în roza idilă…

S-opreÅŸte, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
ÃŽn gloria-i de-aur încet se ridică…
Åži lacrima, clară, luceÅŸte, ÅŸi pică…

Din apa fântânii pe care o ştie
ÃŽn urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…
AceeaÅŸi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, — dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka?… — ÅŸi vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Åži pleacă drumeÅ£ul pe-un drum ce coteÅŸte…
Pocit, ÅŸchiop ÅŸi searbăd, abia se târeÅŸte…
Åži drumu-ocoleÅŸte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aÅŸteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, ÅŸi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Åži el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
VerdeaÅ£a de oază cu dor aÅŸteptată…
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uÅŸurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Åži tot nu s-arată năluca sublimă…
Åži apa, în foale, descreÅŸte mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu ÅŸi mai greu…
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Åži tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăiÅŸti se sfârÅŸesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

PierduÅ£i sunt toÅ£i robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roÅŸii movile…
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeaÅŸi culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare — mai mare,
Åži, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliÅ£i…
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
ÃŽn pântec, în sânge, în nervii-ndârjiÅ£i…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliÅ£i.

Abia mai păşeÅŸte cămila ce-l poartă…
SperanÅ£a, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
LuceÅŸte… Emirul puterea ÅŸi-o strânge…
Chiar porÅ£ile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeÅŸte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
Åži vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când ÅŸovăieÅŸte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat ÅŸchiop ÅŸi searbăd pe drumul cotit –
Pe când ÅŸovăieÅŸte cămila ce-l poartă…

Åži moare emirul sub jarul pustiei
Åži focu-n odaie se stinge ÅŸi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Åži frigul se face un brici de oÅ£el…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Åž-acea izolare, ÅŸ-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Popularity: 22%