Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viaţa, la un sat.
El se gonea din urmă

De către vânători cu puşte înarmaţi
Şi câini întărâtaţi;
Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmaşul meu.
În deznădăjduire,

Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Şi, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
ÃŽi zice: “Frăţioare!

Tu nu ÅŸtii undeva aici a mea scăpare?”
— Ba ştiu — răspunse el — aleargă la Trifan,
Că este foarte blând şi milostiv ţăran.
— Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui viţica i-am mâncat.

— Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un ţăran şi vrednic şi cuminte.
— Cu dânsul iarăşi sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
— Aşadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun şi primitor român.

— Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu nişte miei i-am fost făcut necaz.
— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Şi ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toţii eşti stricat
Åži numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!

» » » » »

Popularity: 12%